Îngerul care misterios continuă să irite străzile Bucureștiului magic, începe încet încet să-și dezvăluie aripile, arătând ceea ce mintea umană nu-și poate imagina, ceea ce ochii săi verzi nu sunt în măsură să şoptească…
Lectură plăcută!
(Click aici pentru Episodul anterior)
Esența Îngerului
Mă-ntorc în București două luni mai târziu, la sfârșitul lunii septembrie. În zilele însorite de vară petrecute ici – colo, între mare și munte, de multe ori mă cufundam înapoi , visând la acea improbabilă aventură trăită în Parisul de Est. Motivat de dorința de a luneca iar pe urmele Danei , la aeroportul din Otopeni am optat pentru un taxi în locul autobuzului care, deşi mai puţin costisitor, este pe de altă parte mai lent. Am aranjat repede lucrurile în apartamentul pe care un prieten mi l-a pus la dispoziție lângă Piața Unirii. M-am ȋmprospătat pe fugă și imediat “on the road again” în căutarea Îngerului. Am trecut de statuia lui Vlad Tepeș (Dracula) pentru ca apoi să mă găsesc în labirintul de alei, ȋn sus pe strada Smardan , unde localurile erau deja pline de turiști, până la intersecția cu strada Stavropoleos. Arunc o lungă privire în stânga pentru a savura minunata privelişte a palatului monumental CEC, declarat de UNESCO – Patrimoniu al Umanității. Ajung pe strada Lipscani, unde se vede fațada posterioară a impunătoarei clădiri a Băncii Naționale Române.
–Acolo mă vei putea găsi întotdeauna, ori așezată pe vreo bancă, ori hai-hui, prin apropiere…– ȋmi spusese Dana. Nimic; băncile erau goale sau ocupate de turiști cu șosete albe și pălării în cap , care ronțăiau covrigi tipici românești . Ceasul din colț arăta deja patru după-amiază: nici umbră de Înger. Prea târziu, m-am gândit, o fi deja acasă! Dar care casă!? Ea nu are nici o casă, ea-şi trăiește ziua, oaspete ocazional al vreunei vrăjitoare dintre zecile care gravitează pe străzile din București. Ȋntr-adevăr, mi-aduc aminte – ȋmi spusese că era oaspetele doamnei micuțe cu pălărie de paie, dar era o soluție temporară. Ei ȋi plăceau grozav restaurantele, ȋi plăceau mai mult decât orice.
Pictură realizată de Matthew Joseph Peak
Am mers spre Parcul Ateneului (Ateneul Român) de-a lungul Căii Victoriei, oprindu-mă să privesc, când și când, strălucitoarele vitrine care ȋnrămează eleganta stradă. Dintr-o dată am fost abordat de un tip ciudat, înalt, la vreo patruzeci de ani, cu pielea măslinie. Simţii ȋn ceafă descărcarea de adrenalină când acesta mă întrebă, într-o engleză stricată, unde este Cazinoul Palace. La răspunsul meu negativ a grăbit pasul. Apoi se-apropie de mine un alt tip de înălțime medie cu geacă de piele de culoare închisă, blugi și pantofi de tenis. –Stai mă! –Stai pe loc! Poliția!– îmi spune arătându-mi un fel de card. A strigat ceva în română tipului de mai-nainte ordonându-i să se întoarcă, dar ticălosul fugi eclipsându-se pe o stradă laterală. “Polițistul” m-a invitat să-i arăt portofolelul.-Arată-mi portofelul!–
–De ce?– l-am întrebat.
A început să gesticuleze bătând câmpii pentru a mă face să înțeleg că fugarul era un traficant de droguri , în timp ce-mi tot indica nasul inspirând în mod repetat. Mi-am amintit, avertizat parcă de-o entitate externă, de acea stângace, faimoasă fraudă numită “Maradona“, de al cărei modus operandi mă făceam ȋn acel moment victimă. Iar m-am cutremurat. Data trecută – îngerul cerșetor – acum doi escroci împuțiți. “Fără îndoială, acest oraș ȋsi păstrează intact tot farmecul!” mă gândii.
Așa-zisul “polițist” luă o poziţie intransigentă , drept ȋn faţa mea , insistând să-i arăt conținutul portofelului .
–Ok, Ok, în primul rând vreau să-ţi văd insigna de polițist!– i-am cerut ȋn limba română. Vizibil surprins de cererea exprimată în limba proprie, a scos iar din buzunarul de la spate documentul, pe care i l-am smuls iute din mână. Se albi la față ȋn vreme ce tot dădea din mâini ȋn încercarea de a-l recupera; fără succes. –Nu te mişca de-acolo!– i-am spus, îndepărtându-l cu mâna. –Acum îi chem pe colegii tăi, astfel încât să mergem toți la Comisariat unde ȋmi voi goli, de bunăvoie, buzunarele.– Tipul s-a panicat. Am simțit o prezență lângă mine; m-am întors: era Dana, îngerul meu. Hoţomanul, profitând de moment, smulse din mâinile mele nenorocitul de card și dispăru ca un fulger pe străzile înguste ale vechiul cartier.
Pictură realizată de Anna Shukeylo, “First Embrace”
Ne-am strâns puternic, rămânând lipiți multă vreme. Când în cele din urmă am slăbit îmbrățișarea, s-a uitat la mine cu ochii ei de jad, umezi de emoție. –Ştii, te iubesc grozav!– mi-a șoptit. Ce să spun, acea întâlnire-surpriză, acea șoaptă neașteptată – m-au emoţionat subtil , un amestec de bucurie și entuziasm. –Știam că ești aici.– adăugă. –Te-am visat azi noapte, dar nu credeam să te întâlnesc chiar astăzi, nici măcar nu m-am spălat pe cap!– declară cochetă.
“Eh, da! O fi ea înger, dar tot femeie e!” – m-am gândit, amuzat și flatat că ea fie chiar din vanitate, dorea să pară mai frumoasă în ochii mei. Era îmbrăcată lejer: blugi, tricou de culoare închisă, jachetă de pânză deschisă la culoare .
De cealaltă parte a străzii scena era urmărită de două figuri feminine excentrice. O doamnă la vreo patruzeci de ani , brunetă , slabă cu un câine negru în lesă; pe celălaltă, mai în vârstă, ce purta o pălărie de paie împodobită cu o panglică roz, o cunoscusem deja. Am recunoscut ȋn ea pe vrăjitoarea cea bună, prietena Danei. Ne-am îndreptat spre ele. Mica vrăjitoare plină de viață mi-a mângâiat fața, rostind cuvinte, pentru mine de neînțeles ȋn acel moment. Dana traduse că era foarte fericită să mă vadă din nou. Mă privea de jos cu privirea sa vicleană și inteligentă aproape în adorare. Cealaltă doamnă pe de altă parte, rămase la o oareşice distanță, indiferentă.
Vrăjitoarea a început să discute cu îngerul. Ȋnţelesei că-i spunea că voia să ne lase singuri, pregătindu-se să plece. Dana era surprinsă, nehotărâtă. Am intervenit ȋndată pentru a evita jena momentului:
–Scuză-mă Dana dar eu trebuie să plec, am o întâlnire! Poate ne putem întâlni din nou mai târziu sau mâine la o cafea!–
–Mâine, în jur de unsprezece, te aștept pe Stavropoleos!– mi-a spuns, strângându-mi puternic ambele mâini. În mâna dreaptă ȋmi strecură o hârtie mototolită. În timp ce vrăjitoarea arăta dezaprobare față de decizia mea, doamna cu câinele rămase deoparte continuând să ne privească cu sarcasm evident.
Eram curios să citesc acea bucată de hârtie pe care am deschis-o imediat ce ne-am despărțit. Cum scrisul era foarte mic și nu aveam ochelarii cu mine, m-am dus spre acasă să-l citesc liniștit.
Pictură realizată de Nancy Noel
“Eu sunt fiica lui Nefertiti, Afrodita, Venus. Mama mea mă protejează de acolo de sus și de fiecare dată când simt nevoia o chem, ea mi se alătură împreună cu alte zeițe. Ea mi-a transmis spiritul ei, acela al lui Nefertiti. Am fost destinată să rămân pentru totdeauna un copil și de aceea eu nu pot iubi fizic. Tu mă vezi acum, ca pe-o femeie, cu fizicul și mișcările unei femei. Eu voi rămâne pentru totdeauna o adolescentă și de aceea nu vom putea face dragoste fizică, pentru că mama mea nu vrea. Eu te iubesc mult, cu toată inima mea, cu tot spiritul me .
Acum unsprezece ani trei vrăjitoare din Rusia au luat ȋn posesie spiritul meu și m-au iniţiat ȋn ale răului. Au făcut dragoste cu mine, dar eu nu m-am ȋmpărtăşit lor, le-am fost doar victimă. Şi-au abătut asupra mea toate răutăţile, ȋntr-o frenezie malefică. Mama mea, atunci când a aflat de pierzania mea a declarat război spiritelor rele din cer care s-au predat pentru a nu fi anulate de puterile distructive ale mamei mele. Acestea au promis să mă elibereze de spiritele rele de pe pământ. Şi totuşi, aceste spirite rele, au continuat să mă țină sub observație, creând în jurul meu o barieră de negativitate care face ca totul să-mi meargă prost: cu munca, cu oamenii, cu prietenii. Fac in așa fel încât totul în jurul meu să fie gol, pustiu, lipsit de valoare. Simt prezența lor și știu că, în orice moment, există cel puțin două care gravitează în jurul meu.”
Piele de găină, un fior rece pe şira spinării.
Cânt notele false, plecate
Ale-unei iubiri blestemate.
Cânt despre visele-nfrânate
Ale unor vieţi sfărâmate.
Şi cânt, da, şi-apoi iarăşi cânt
Un trecut ce-a murit demult
Prezent haotic, fără rit,
Şi-un mâine, azi de negăsit.
Cânt ȋn falset, ȋn surd sub-ton
Fără “la”-ul meu ideal
Al vechiului diapazon
Ce pierdut-am din pas grăbit
Pe unde-ascunse, fără mal.
Mână pe piept, cu chip ȋntors
Cânt un răsărit “neumbros”
Şi-aud toţi ȋngerii ȋn cor:
-Să baţi iar inimă, cu zor de dor…
Traducere realizată de Mirela Oana
Reproducerea textului este interzisă fără a cita autorul și sursă de informații.
Unele fotografii au fost preluate de pe web cu ajutorul unui program de descărcare automată și nu sunt informații, dacă acestea au drepturi de autor sau nu; în cazul în există proprietari legitimi ai drepturilor de autor se poate solicita anularea ce se va efectua imediat.
No part of this publication may be reproduced or transmitted, in any form or any means, without prior permission of the publisher and without indicating the source.
Tags: angeli, bucarest, streghe, valentino di persio
Frumos!
Deosebit!
Mulțumesc Cathy.